Amintiri de alaltăieri

Era o dupămasă de toamnă, iar lucrurile abia așteptau să fie puse în mișcare. Două tancuri verzi erau poziționate strategic la intrare păzind poarta principală pe care nu trebuia să mai intre nimeni odată ce aceasta a fost închisă. Un pluton de soldați avea armele pregătite pentru folosire. Numai dacă te lăsai un pic purtat de imaginație aveai senzația că auzi cum fiecare soldat băga câte un glonț pe țeavă. Undeva mai în spate, un masiv avion alb încărca cu propriul braț mecanic un butoi mare cu uraniu. Obiectivul era să transporte butoiul în spațiul cosmic pentru a se autodistruge la o distanță cât mai mare de planeta Pământ. Era o misiune dificilă pentru că atacul urma să vină din toate părțile. De aceea, cele două tancuri care mai rămăseseră păzeau cu sfințenie poarta. Soldaților le transpirau mâinile pe arme, unii dintre ei gândindu-se că există șansa să nu apuce măcar să tragă un foc de armă până să moară. O forță parcă supranaturală se pregătea să atace. Două mașini de teren echipate cu motoare foarte puternice s-au apropiat cu încredere de soldați, iar zgomotul produs de acestea părea să le ridice un pic moralul. Era aparent în zadar. Porțile urmau să se închidă, iar apoi urma să se dezlănțuie o luptă în care nimeni nu știa de la bun început dacă forțele erau echilibrate. Poarta se închide scârțâind. Deodată ... se aude un zgomot.

- Au început! Mamă, ai auzit? - Ce să-aud Găbiță?  - Jucăriile mamă! Jucăriile au prins mișcare la fel ca în desenele animate! Toată desfășurarea de forțe de care vă povesteam mai sus se întâmpla în dormitorul meu. Împreună cu finul părinților mei care era cu vreo 2 ani mai mic ca mine, pusesem la punct un întreg scenariu de luptă. Soldăței de plastic, tancuri verzi, tiribombe care scoteau sunete și avionul alb cu braț mecanic și butoi pe care îl primisem cadou de la o persoană care mi-l adusese tocmai din Austria. Aveam vreo 8 ani și împreună cu partenerul meu de joacă încercam să ne jucăm cât mai bine cu putință.

Tot dormitorul meu era împânzit cu jucarii. În scenariul nostru, Irinel, un maimuțoi imens cu blăniță albastră urma să atace pământenii pentru a le lua butoiul cu uraniu. Da, știam ce era ăla uraniu și pe vremea aceea. Tatăl meu își făcea timp în fiecare seară să-mi mai povestească câte ceva interesant chiar dacă nu era vreun doctor sau vreun academician. Din postura lui de șofer de taxi și mai apoi de șofer a unei mașini de transport marfă, a reușit să-mi cultive pasiunea pentru dezvoltare personală și să-mi pună creierul la treabă încă de mic.

Revenind la scenariul meu și a lui Luci (așa îl chema pe partenerul meu de joacă), trebuie să vă menționez că totul avea un final fericit. O armată de jucarii din lemn în frunte cu un trenuleț urma să intervină pe ultima sută de metri, chiar înainte ca Irinel să zdrobească plutonul de soldați care păzea poarta. Da, știu, sună ciudat ca o armată de jucării din lemn să pună la punct bestia de Irinel, dar totul era pregătit. Trenulețul urma să se încolăcească în jurul picioarelor lui Irinel și să-l doboare astfel încât cele două tancuri verzi să poată trage în punctele vulnerabile și să-l distrugă.

Mai apoi, cele două tiribombe, adică mașinile de teren de care menționam la început, urmau să transporte cu două șufe monstrul înfrânt undeva sub pat. Dacă aveam și niște fete în grupul nostru de joacă, probabil ne-am fi distrat să vedem cum îl îmbracă pe Irinel în niște hainute pentru copii (drept pedeapsă). Eram atât de "copii" încât cred că ne prăpădeam de râs minute bune dacă îl vedeam pe fiorosul Irinel îmbrăcat în hăinuța asta! Ce vrei :)? Atâta ne ducea capul :)!  Totul urma să se întâmple în uralele și în răsetele soldaților care simțeau că se nasc a doua oară după ce trenulețul urma să îi salveze în ultimul moment. Mulți ar spune că atât eu cât și Luci aveam o imaginație bogată, dar sunt ferm convins că mai existau mulți alții ca noi. Bine, pe vremea aia nu reușeam să mă exprim atât de bine nici verbal și nici în scris ca acum, dar în esență, atât eu cât și Luci știam bine scenariul. Spre dezamăgirea noastră, care pregătisem inclusiv niște schițe pe care le lăsasem în dormitor ca să știe fiecare jucărie ce are de făcut, nu s-a întâmplat nimic atunci când am închis ușa dormitorului și am așteptat cuminți în sufragerie ca jucăriile să prindă viață. Zgomotul de care o atenționasem pe mama mea era doar în mintea noastră (îmi place să cred și acum că nu era doar în mintea mea :)). În concluzie, vreau să spun că jucăriile fizice dezvoltă creativitatea copiilor. Vorbeam cu o prietenă de-a mea, psiholog, și îi spuneam că atunci când va crește Sara mai mare (momentan ne pregătim în orice clipă să se nască) abia aștept să o pun să se joace la calculator sau la telefon pentru a-și dezvolta intelectul. M-a oprit imediat și mi-a spus că indiferent cât de fascinați am fi noi că un copil de 2-3 ani umblă pe o tabletă PC mai bine decât ne-am fi imaginat, la vârste fragede copiii se dezvoltă mult mai bine jucându-se cu jucării normale. Deci e clar, voi cumpăra jucării normale, eventual jucării din lemn despre care am tendința să cred că sunt mai sigure și mă voi asigura că-i trezesc interesul față de ele. Momentan nu am o tabletă PC, dar dacă voi avea una, mă voi asigura că mă joc eu mai mult decât Sara pe ea :). Cel puțin cât e micuță. Urmează să devin tată chiar dacă nu au trecut decât vreo 17 ani de când s-a întâmplat scenariul de joacă de care v-am povestit aici. A fost foarte interesant pentru mine ca în acest punct să-mi aduc aminte cum mă jucam eu când eram copil. Mulți din cei care mă cunosc observă că am scris acest articol cu dedicare și pasiune. Vreau să-i liniștesc și să le spun că așa fac eu lucrurile și când abordez astfel de subiecte :), nu numai când vorbesc despre dezvoltare personală sau susțin traininguri. Am și o latură copilăroasă :), mult prea copilăroasă :)!

Voi vă amintiți în detaliu un astfel de scenariu de joacă pe care l-ați avut în copilărie?