Copiii nu sunt datori cu nimic
Chiar dacă nu pot spune că sunt tată cu acte în regulă în acest moment pentru că Sara nu s-a născut încă, vreau să scriu acest articol pentru că nu sunt deacord cu implementarea sentimetului de îndatorare copiilor de către părinți.
Probabil nu ne este străin să auzim părinți care se plâng și povestesc prin câte grele au trecut de la sarcină până la naștere, creștere și așa mai departe. Da, prima parte o cunosc destul de bine, dar nu mă plâng. Totuși, nu sunt deacord cu astfel de manifestări pe care le consider total puerile și egoiste. Copilul nu e dator cu nimic față de părinți pentru că a fost conceput, pentru că a fost născut și pentru că a fost crecut. Nu, nu e dator absolut deloc și din punctul meu de vedere orice fel de "plânset" pe acest subiect e total irelevant. Celor care mă cunosc mai îndeaproape țin să le menționez că nu Irina m-a determinat să scriu acest articol. Irina e o soție ok, care chiar a înțeles cum stă treaba în această situație.
Știu, e greu să faci, să naști și să crești un copil în condițiile în care abia te descurci ca familie. Însă, copilul ăla nu a ales ca tu sa-l faci, nu a ales ca să-ți provoace chinuri pe timpul sarcinii, nu a ales sa-ți provoace dureri și panică în timpul nașterii și nu a ales să-ți facă viața grea, dar frumoasă, de-a lungul timpului. Nu, pur și simplu nu este copilul de vină dacă tu consideri că ceva nu merge bine.
Nu copilul te-a îndemnat să faci sex neprotejat. Nu copilul te-a îndemnat să îl păstrezi (ar fi un act și de mai mare iresponsabilitate dacă l-ai omorî prin avort - că asta faci, îl omori - nu te minți că treabă stă altfel). Nu copilul te-a îndemnat să îl naști chinuindu-te și nu și-a dorit niciodată să te vadă suferind în acele momente. Nu copilul te-a rugat să-l crești pentru că era și el un neica nimeni care ți-a cerut favoarea de al ține pe lâgă casă.
Copilul este responsabilitatea ta directă ca părinte pe care trebuie să ți-o asumi întrutotul și să nu să faci pe victima în fața copilului pentru ca acesta să crească cu un puternic sentiment de datorie față de părinți. Așa cum și tu ai fost liber să faci sex și te-ai simțit bine, așa are dreptul și copilul tău să facă aceleași lucruri, ok? Nu te mai victimiza, că nu e copilul tău dator cu absolut nimic față de tine oricâte sacrificii ai fi făcut. Faptul că el este pe lume nu e o decizie pe care ai luat-o împreună cu copilul dintr-o poziție adult-adult. Asumă-ți și asigură-te că măcar ți-ai pus amprenta în mod pozitiv asupra vieții și viitorului copilului tău.
Dacă ai momente în care îți vine să te plângi, să te victimizezi și să arunci vina pe alții, amintește-ți că nu ești decât într-un moment de imaturitate în care nu ești în măsură decât să fii iresponsabil și irelevant pentru cei din jurul tău (cei care înțeleg cum stă treaba, nu cei pe care ți i-ai strâns de-a lungul vremii pe lâgă tine pentru că aparent te înțeleg).
Concluzie
Crește-ți copilul frumos astfel încât să fii mândru de el, dar să nu ai curajul să "îi scoți ochii" niciodată pentru că dacă a luat-o pe căi greșite e tot vina ta. După cum spuneam, asuma-ți! Mulți fac copii, însă puțini știu să înțeleagă alegerea facută și să se comporte ca atare.
Da știu, e un articol dur din zona de dezvoltare personală, însă e total adevărat.
Totuși, revenind la sentimente mai bune, doresc să îi urez lui Daniel Chetroni de la DeviceR multă sănătate, răbdare și putere pentru că îngerașul Sebastian a venit de curând pe lume și se pregătește alături de părinți să înfrunte provocările vieții. De asemeni, aș fi curios să îmi spună și Daniel ce părere are de acest articol, din postura de proaspăt tătic.
Primesti articolele pe email
Scriu cand am ce spune, nu dupa un calendar. Fara reclame, fara vandut adresa nimanui. Te dezabonezi dintr-un clic, din orice email.
4 comentarii
Multumesc de urari in primul rand. Sunt de aceasi parere cu tine, nu are nicio legatura dorinta de a avea un copil, asteptarea copilului, cresterea si educarea copilului cu vreo datorie a acestuia ce va trebui platita undeva in viitor. E o tampenie si probabil o preconceptie a generatiilor care sunt acum bunici. Nu cred ca cei care au pana in 30-40 de ani mai pot gandi asa. Eu mi-am dorit un copil foarte mult, dar nici macar prin cap nu mi-a trecut ca trebuie sa fac un copil de pe urma caruia sa profit cu ceva cand acesta va fi mare. Sper sa nu ma loveasca vreo boala la cap si sa ajung sa gandesc altfel la batranete :D Si eu si sotia mea vom face tot ce putem mai bine ca al nostru mic si drag Sebi sa creasca mare si la propriu si la figurat, pentru ca asa este normal si firesc omeneste. Sebi are cateva fotografii in albumul meu de pe Facebook: https://www.facebook.com/media/set/?set=a.422330654450007.119744.100000192274952&type=1
Cu mare plăcere: să vă trăiască și să fie sănătos. După cum îți scriam și pe mail, mă mir cum de mai ai timp la ora asta să stai pe net :)!
omule sotia ta nici nu a nascut ( si ii urez pe aceasta cale o nastere usoara si fara dureri) si dai lectii de viata??? Eu zic ca te cam grabesti. Mai asteapta si tu pe urma... Numai bine!
Nu dau lecții de viață. E doar un dat ceea ce am povestit în acest articol. Nu-ți trebuie nici un fel de experiență de viață ca să descoperi mentalități învechite. Pur și simplu le observi și atât. Eu am scris din ce am observat de-a lungul timpului în alte situații.