Cum fugeam eu de fulgere cand aveam suruburile in picior

În urmă cu ceva ani am avut un accident stupid la picior. Nu de mașină. Nu de fotbal. Unul ceva mai rușinos.

Jucam "Lapte Gros" sau "Câte ouă are baba", dacă vreți varianta gălățeană a jocului. Da, știu.

Și așa m-am ales cu o frumoasă și prea dureroasă fractură de platou tibial. Adică mi-am rupt genunchiul în două mai pe românește. M-au operat și mi-au pus două șuruburi metalice în picior. Groase cam cât un deget mic de la mână și lungi cam cât o puță erectă de proaspăt adolescent.

Așa mi le-a descris o asistentă, că după aia le-am văzut eu pe radiografie și nu vorbea prostii doamna. Și cum nu am putut fi destul de ignorant față de furtuna scurtă din seara asta, plină de tunete și fulgere de altfel, mi-am adus aminte cum râdeau prietenii de mine când fugeam imediat la adăpost dacă era rost de fulgere. Cum trăsnea un pic afară, cum eram în cea mai apropiată scară de bloc. Sau așteptam în locul unde eram până trecea ploaia.

Și da, nu-i nimic amuzant, ce vă așteptați? Șansele ca fulgerul să tragă la fierătania din picior erau mai mari decât în mod normal, nu?

Din fericire am avut curajul ca după 6 luni un an să merg la operație și să mi le scot. Mai ales că le aveam pe inventar la spitalul județean din Galați, cu semnătură, cu tot ce trebuie.

Înainte de operație țin minte că îi întrebam dacă nu cumva avem și noi la Galați șuruburi care se resorb în organism. Au râs și mi-au spus că mă uit prea mult la Discovery. Ulterior am descoperit că la București se folosesc de mult șuruburi care se resorb pentru astfel de operații. Prea târziu din păcate. Așa că am fugit de fulgere ca de naiba timp de vreun an de zile. Partea și mai nasoală e că mi-a rămas în reflex :)