Cum să (mai bine nu) faci pe Freud pe un site de socializare

Se dă un site. Cunoscut în mod generic ca fiind unul de socializare. Se dă, desigur, și un cont pe respectivul site. Tu, ca om, te loghezi la un moment dat - pentru a-ți citi mesajele, pentru a-ți completa profilul, pentru că te plictisești înfiorător în ziua aia, treaba ta de ce - și, la un (alt) moment dat, te interpelează o persoană de sex opus. Aici, pentru a rămâne fidelă până la capăt cazului particular la care fac referire, vorbesc de mine (cea de sex feminin) și, respectiv, de persoana de sex opus. Evident, de sex masculin. Începe, așadar, a se închega dialogul - într-o primă fază greoi, ușor ridicol chiar, în orice caz nelipsit de banalele și deja iritantele întrebări din categoria „hai să ne cunoaștem mai bine”. Nu. Nu voiam să mă cunosc mai bine cu absolut nimeni, în secunda aia. Pur și simplu intrasem să verific dacă un amic se află online. Nu se afla, dar nu despre asta vorbim aici. După câteva zeci de minute, în care nici activitatea mea pe site și nici măcar cea din fața pc-ului nu au fost neîntreruptă (ba dimpotrivă), iar dialogul meu cu amintitul interlocutor a fost la fel de sincopat, mă întreabă (desigur, din nou) ce fac. Îi spun că, printre alte activități mai mult sau mai puțin domestice, am fost întrebată de sănătate și de alte persoane, de același sex masculin, aflate pe site la ora aia. Adaug, cu reală îngrijorare, că unii dintre ei au ușoare probleme (și sunt chiar elegantă spunând „ușoare”) cu scrierea corectă în limba română. Asta, în condițiile în care NU am dialogat cu absolut nici un cetățean născut-crescut în Burundi, ci exclusiv cu de-ai noștri co-naționali.

Ei, și începând cu acest moment, individul se transformă, sub privirile mele uluite, în câta psihanalistu’. Și purcede el la a-mi reproșa că sunt de o aroganță nemaiîntâlnită (probabil explicată de faptul că aveam pretenția complet deplasată ca vorbitorii nativi de română să-și cunoască propria limbă), continuând el prin a-mi spune că nu sunt nici pe departe persoana care vreau să par (ceea ce e destul de straniu, întrucât mai mult decât româncă nu-mi propusesem să par...) și așa mai departe. Menționez că tânărul domn n-a avut, pe tot parcursul discuției, vreo scăpare de ordin gramatical sau ortografic, lucru care, desigur, e lăudabil. Sau firesc? ... Ultimul nostru schimb de replici l-a reprezentat invitația lui, adresată mie, de a vâna în continuare persoane cu probleme de exprimare, invitație urmată de modesta mea opinie despre domnia sa, mai bine sa faca promovare Facebook daca la asta se pricepe si pe mine să ma lase în pace. Opinie potrivit căreia demersul lui de căutare, pe astfel de site-uri, a persoanelor îngâmfate, arogante și false (întrucât, da, asta îmi explicase el că face pe site-urile amintite) ar constitui un fascinant subiect de cercetare pentru orice psihiatru deschis la nou. După toată această experiență, o lacrimă mi s-a scurs, încet, ... pe obraz, gândindu-mă, în fix aceeași secundă, la singura expresie care, din punctul meu de vedere, poate sintetiza orice, oricând: „așa ceva...” Acest articol este un guest post realizat de Simona Tomiță, redactor la Pro Digital Media.