Cei care au citit până acum câteva cărți de management și leadership la viața lor au observat că tenta pe care o dau autorii într-un mod mai mult sau mai puțin direct este de a nu te plânge, a nu te victimiza, a nu căuta motive, a nu căuta vinovați, etc.

Când zic asta mă refer la autori care vorbesc din propria experiență, nu la autori care se chinuie să-și vândă "operele" preluând din scrierile și experiența altora. Un exemplu pozitiv potrivit este Jack Welch despre a cărei carte scriam pe scurt și în acest articol.

Revenind la acest articol, pot spune că vreau să transmit din start un singur lucru:

Nu te plânge!

Nu voi începe cu polologhii și cu faze expirate de genul "unde unii văd probleme, căștigătorii văd soluții", pentru că oricât de adevărate ar fi, văd că mulți încă nu țin cont de ele. Nu am să mă chinui să conving pe nimeni de nimic, pentru că nu mă ajută cu nimic. Pe blogul ăsta doar scriu ce îmi place și cum îmi îmi place. Dacă cineva apreciază, mă bucur nespus și îmi crește inima, recunosc. Dacă cineva nu apreciază, nu sufăr absolut deloc.

Cum e cu "plânsetul"?

Îmi place să mă exprim direct, într-un limbaj normal, fără "briz-brizuri" de soprană sau de mare actor în viață așa că n-am să abund cu termeni des uzitați în "psihologia contemporană". Toți ne plângem într-o anumită măsură. Unii dintre noi se plâng în sinea lor și merg mai departe fără probleme, alții doar cred că se plâng în sinea lor și nu merg mai departe fără probleme, alții se plâng în public fără menajamente, alții îți induc starea de milă fără să se plângă prin cuvinte, iar exemplele pot continua la nesfârșit.

Știți ce-i interesant? Există atâtea feluri de a ne plânge încât nu le putem cataloga riguros. Atunci când oamenii sunt în faza de apărare, de negare, de "viața-i nașpa" și "lumea-i nedreaptă", creierașul nostru drag, frumos și brăzdat cu plugul pentru crearea de circumvoluțini, găsește motive mici și dese pentru a ne simți mai bine. E firesc, pentru că dacă nu ar face asta mulți dintre noi nu ar mai putea dormi cu nopțile. Și așa există oameni care nu pot dormi cu nopțile când se află într-o situație nasoală. Imaginați-vă că nu am putea dormi nopțile din cauza unei situații care merită "plânsă" o viață întreaga. Da, sunt unii care fac și asta, dar deja trecem în sfera de probleme psihice și nu vreau să ajung acolo cu acest articol.

În concluzie, e normal să ne plângem sau să ne dorim să ne plângem, dar există doua tipuri de oameni: oameni care își fac un stil de viață din a se plânge și oameni care înțeleg cauzele unei situații mergând mai departe cu succes. Atenție: înțeleg cauzele unei situații și merg mai departe cu succes, nu rămân profund frustrați de cauzele unei situații și au doar impresia că merg mai departe cu mai mult succes, iar că decizia lor le va aduce mult mai mult bine peste noapte (atenție și la treaba asta că orice altă situație care diferă de cea în care te afli te va păcăli ca fiind mai bună = are grija de tine subconștientul până la o nouă "ciocnire").

Unii ar mai putea spune că există și al treilea tip de oameni: cei care îi ascultă mereu pe cei care se plâng și care reușesc să le oblojească rănile prin cuvintele frumoase pe care le adresează prietenului în suferință. Ăștia sunt cei care în adolescență își doreau să ajungă mari psihologi pentru că aveau mereu o vorbă bună pentru amicii de prin preajmă și credeau că reușesc să-i aducă la sentimente mai bune. Nu. Ăștia sunt la fel ca cei care se plâng numai că se hrănesc cu plânsul celorlați în speranța că atunci când vor simți să se plângă vor avea la cine. Ajuți un om dacă îl asculți pentru că în ziua de azi sunt din ce în ce mai puțini oameni care ascultă cu adevărat, nu doar aud. Nu ajuți un om dacă îl asculți și simpatizezi cu el. Oamenii care se plâng trebuie aduși cu picioarele pe pământ și ajutați practic. NU faci nimic dacă le dai apă la moară.

Sunt și oameni deștepți sau inteligenți care se plâng (eu fac distincție mereu între acesti termeni). Aceștia sunt cel mai greu de "consolat". Nu pentru că sunt suficienți de deștepți să știe deja ce "schemă de psihologie" le aplici. Nu pentru că sunt suficienți de inteligenți încât să nu-ți înghită bullshiturile motivaționale. Nu. Sunt atât de greu de consolat pentru că origoliul le depășește intelectul, le depășește rețiunea, le depășește limitele. Sunt speriați. Nu-i consolez. Își merită soarta pentru că dacă adoptă o astfel de atitudine nu se vor lăsa ajutați niciodată.

De ce? Logic. Nu au nevoie. Din păcate, vor observa, sau nu vor observa, cum oamenii care au încercat să-i ajute se îndepărtează ușor, ușor de ei până la rupere completă. Vor muri cu gândul că viața nu-i corectă și că întotdeauna a fost de vină altcineva. Ba politicienii de ieri, ba politicienii de azi, ba mama, ba tata, ba fratele sau sora, ba șeful autoritar sau șeful slab care dă la rându-i vina pe alți șefi mai mari, ba orașul de baștină, ba concetățeanul meltean, ba vecinul nesimțit, ba mass media, ba câte și mai câte. Veste! Nu te aștepta ca viața să fie corectă. Am scris deja despre asta la punctul 13. din acest articol.

Întrebarea mea este: merită să ducem o viață atât de nefericită? Dacă răspunsul e da, atunci nu te plânge. Dacă răspunsul e nu, atunci nu te plânge. Dacă răspunsul e poate, înseamnă că ești o persoană atât de nehotărâtă încât vei ajunge să te plângi la un moment dat, dacă nu o faci deja "constructiv" (zici tu). Indiferent de răspuns, cu siguranță mulți avem de gândit asupra cantității de "plânsete" pe care le putem expune. Eu mă gândesc în fiecare zi la asta.

Și ca să închei cu un videoclip interesant despre atitudine, schimbare ... dezvoltare personală într-un cuvânt, am să vă întreb același lucru pe care îl întreabă Connie Podesta în filmulețul de mai jos (eu am să fiu mai scurt și am să adaptez întrebarea ei):

Dacă trebuie să fie luate niște decizii grele de concedieri sau promovări, iar managerii care fac asta au de ales între între un om care se plânge și un om care denotă o atitudine pozitivă și productivă, ce credeți că vor alege?

Comentarii de genul "oamenii care se plâng nici măcar nu-și dau seama că fac asta" sunt de prisos. Majoritatea (nu toți) știu că se plâng și atunci când se plâng și atunci când nu se plâng.  Ziceam că nu toți pentru că cei care nu-și dau seama ori sunt autiști, ori au probleme psihice mai grave. Da, atât de rău realist sunt.

Și mai rețineți (asta-i tot de-a mea :)):

Plânsetele și aspectele negative vor reuși să fie mereu mai bine "aparent argumentate" decât chestiile constructive și pozitive. Știți de ce?

Pentru că sunt mulți. Mult mai mulți.